DE VORBĂ CU DUMNEZEU

Luca Gabriela, clasa a XII-a T

Mențiune – Concursul național de creație literară „Scriitor pentru o zi”, ediția a IX-a

 

Tabloul I

La geamul unei clădiri ale cărei pereți nu se zăresc, e o doamna pe al cărei chip se văd anii ce au trecut. Ea privește spre neantul înstelat.

 

– Mă aflu deja de două luni aici.

– E frumos.

– Îmi place. Domnișoara cu părul lung și blond e foarte drăguță cu mine. În fiecare seară mă duce în grădina cu fântână  să privesc florile! Uneori mă lasă și să culeg câte un fir, două (cu fericire în glas, apoi se întristează brusc).

– Îi simt lipsa lui Mustcilă, dar cel mai dor îmi e de fiica mea, Catrinca.

– Mă vizitează aproape în fiecare duminică (zâmbește). Ţi-am spus că o să am un nepoțel? Duminica aceasta m-a anunțat. Am fost foarte fericită. Mi-au dat lacrimile când am aflat.

– Sper că o să fiu o bunic bună… (cade pe ganduri)

– Așa cum a fost și bunica mea.

– A fost o femeie cu sufletul mare, blândă, frumoasă, avea o voce liniștitoare și avea un har aparte! Știa cum să vorbească cu fiecare om în parte!

– Ce, parcă eu nu știu?

– Am învățat atâtea de la ea. Sunt ani de zile de când duc dorul glasului ei.

– Hmmm…

– Fetița mea, Catrinca mi-a adus un buchet de lalele, știe că îmi plac. E un buchet tare frumos.

– Lalelele sunt roșii și frumos parfumate.

17038898_1253720421380489_599266884966967557_o

Tabloul II

Același decor.

– (se uită în gol și zâmbește trist) Când închid ochii și le simt mirosul parcă visez. (Ațipește.) În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi amintesc de ce-mi aduce aminte, mă las legănat de ea, cu ochii umezi de vis.

– Când deschid ochii o lacrimă mi se prelinge pe obraz. Și un zâmbet mic se ascunde in colțul gurii.

– Aș vrea să-mi amintesc acea muzică, acea melodie…dar nu reușesc.(brusc privirea ei se muta asupra florilor)

– Doamne, uite!

– Ce frumoase sunt lalelele mele. Sunt de la Catrinca, fiica mea.

– Când era mica îi cntam (începe să cânte):,,Codrule frunză galbenă…”, iar ea spunea ,,Ba nu!!! Frunză roșie! Sau verde sau albastra sau, sau… .”

– Asta îmi cânta bunica și mie când eram mică, iar eu eram asemenea Catrincăi.

– Dar vocea bunicii era suavă…(apoi strigă fericită)

– Da! Asta era muzica!

– Muzica aceea! Este cea pe care o cânta ea.

– Doar ea îmi cânta. Iar apoi eu o cântam fiicei mele. De fiecare dată când îmi cânta eu cădeam într-un somn adânc și liniștit! (aduce ceva și pe fața-i obosită îi apare un zâmbet mare).

– Doamne…Auzi și tu?

– O auzi?

– Mamiii !Sunt aici!

– Ce dor mi-a fost de tine!

– Știi…eu o să am un nepoțel! Iar fiica mea, Catrinca, mi-a adus lalele.

– Dar acum haide, cântă-m! Îmi tare somn!

– Codrule, frunză galbenă…..(cânta șoptit, capul îi coboară încet, iar mana îi cade lin).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s