AMNEZIA

Teodora Asaftei, clasa a XI-a S

Mențiune – Concursul național de creație literară „Scriitor pentru o zi”, ediția a IX-a

 

Mă aflu pe o plajă şi sunt înconjurată de o mulţime de oameni pe care nu îi cunosc, însă chipurile lor îmi sunt familiare. Stau desculţă pe nisipul încins de soarele arzător. Port o rochie albă, minunată, ţinută cam neobişnuită pentru locul în care mă aflu. În faţa mea observ marea azurie al cărei miros sărat îmi trezeşte parcă, numeroase amintiri adânc ascunse. Încerc să îmi amintesc, însă ceva mă reţine. Aud o melodie superbă. Un bărbat se apropie cu paşi grăbiţi spre mine, mă prinde de mână şi se apleacă să îmi şoptească ceva, când… un zgomot puternic mă trezeşte din visul minunat. Sunt întinsă pe pat, dar, surprinzător, unul incomod şi destul de uzat. Am o stare de amorţeală care se datorează probabil faptului că mă aflu într-un spital şi nu am nici cea mai mică idee de ce sunt în acest loc.

thumbnail

Mă aflu pe o plajă și sunt înconjurată de o mulțime de oameni pe care nu îi cunosc, însă chipurile lor îmi sunt familiare. Stau desculță pe nisipul încins de soarele arzător. Port o rochie albă, minunată,ținută cam neobișnuită pentru locul în care mă aflu. În fața mea observ marea azurie al cărei miros sărat îmi trezește parcă, numeroase amintiri adânc ascunse. Încerc să îmi amintesc, însă ceva mă reține. Aud o melodie superbă. Un bărbat se apropie cu pași grăbiți spre mine, mă prinde de mână și se apleacă să îmi șoptească ceva, când… un zgomot puternic mă trezește din visul minunat. Sunt întinsă pe pat, dar, surprinzător, unul incomod și destul de uzat. Am o stare de amorțeală care se datorează probabil faptului că mă aflu într-un spital și nu am nici cea mai mică idee de ce sunt în acest loc.

Lângă uşa camerei, în partea dreaptă, este un geam de sticlă prin care îmi pot vedea mama discutând cu o asistentă și cu un bărbat înalt, foarte arătos, pe care nu îl mai văzusem în viaţa mea. Mama şi bărbatul misterios păreau amândoi foarte îngrijoraţi. După aproximativ două minute, asistenta le deschide uşa şi îi lasă să intre în încăpere. Cei doi se apropie de pat şi mamei îi dau lacrimile, fiind fericită că sunt teafără. Bărbatul mă priveşte insistent o perioada, apoi se apropie si mă săruta pe frunte spunându-mi cât de bucuros este că mă aflu într-o stare mult mai bună şi că am deschis ochii în sfârşit după aproape o săptămână. Deşi eram absolut şocată de cuvintele lui, am îndrăznit în final să îl întreb cine era de fapt:

– Sper din tot sufletul că glumeşti acum, spuse bărbatul. Chiar nu mă recunoşti?

– Cu tot respectul domnule, dar sunt sigură că asta e prima oara când ne întâlnim.

Mama mă privea şi ea de parcă înnebunisem. Ne priveam toţi trei și nu ştiam ce să spunem. Asistenta intră în cameră, mulţumesc Domnului! Poate ea era capabilă să îmi explice ce căutam într-un salon de spital. După ce îi pofteşte afară din încăpere pe mama şi pe domnul care putea să jure că ne-am mai întâlnit, ia un scaun şi îl aşează lângă pat, apoi începe să îmi pună tot feluri de întrebări:

– Spune-mi, îţi aminteşti care este numele tău? mă întreabă ea curioasă.

– Bineînţeles! Numele meu este Eva…

– Foarte bine, altceva? Eva, vreau să îmi spui tot ceea ce îţi aminteşti.

– În regulă…am 27 de ani, nu de foarte multă vreme sunt angajată la cafeneaua din centrul oraşului, locuiesc cu părinţii mei şi…

– Cu părinţii tăi? Scumpa mea, eşti căsătorită, iar după nuntă te-ai mutat alături de soţul tău.

– Soţul meu? Nu, nu, cred că este o greşeală, eu nu am un soţ şi nici nu plănuiesc să am unul prea curând.

După o perioadă de timp în care am încercat să îi explic asistentei că nu am un soţ şi că tot ceea ce doream era să îmi explice ce mi se întâmplase ca să mă pot întoarce acasă, bărbatul de mai devreme intră din nou în salon:

– Cum te simţi, ţi-ai mai revenit? mă întreabă el.

– Nu ştiu ce să spun. În momentul acesta sunt foarte confuză şi nimeni nu pare să vrea să îmi povestească de ce mă aflu în acest loc!

– Prea bine, ascultă atunci cu atenţie. Acum o săptămâna am decis să plecăm amândoi la Viena, pentru a sărbătorii aniversarea a doi ani de căsnicie. Ne-am trezit devreme şi am luat maşina spre aeroport. În drumul nostru, am hotărât să facem o pauză scurtă deoarece tu nu te simţeai bine. Nu am mai apucat însă să parcăm maşina într-un loc sigur, pentru că, am fost loviţi tocmai din faţă de un alt vehicul. După incident am fost amândoi transportaţi la spitalul din apropiere. Eu m-am ales doar cu nişte răni uşoare, deci am petrecut aproximativ două zile pe patul de spital, pe când tu, ai fost rănită destul de grav, fiind inconştientă până astăzi, când ai deschis într-un sfârşit ochii.

– Aşa ceva nu se poate! Eu nu am un soţ! Încercaţi cumva să mă faceţi să cred că nu sunt în toate minţile? Dacă e aşa, vă anunţ că aţi reuşit.

– Deci tu chiar nu glumeai mai devreme. Chiar nu îţi aminteşti de mine…

Înainte să termine ce avea de spus, asistenta îl întrerupe şi ne explică amândurora că datorita unei lovituri la cap, eu, sufeream de amnezie. Curios era faptul că singura persoană de care nu îmi aminteam era tocmai „soţul” meu:

– Amnezie? Este ceva trecător, corect? O să îşi revină? spuse el cu o tristeţe în voce.

– Cu părere de rău, vă anunţ că este imposibil să răspund la aceste întrebări. Totul depinde de ea, de soţia dumneavoastră.

Uşa salonului se deschide scârţâind. În încăpere intră domnul doctor care îmi spune că datorită faptului că starea mea era stabilă, eram liberă să plec acasă.

În seara în care am ajuns acasă, mama a pregătit cina si ne-a poftit pe mine, tatăl meu, şi pe bărbatul al cărui nume nu îl ştiam, la masă. Toţi cei aflaţi la masă au început să discute despre diferite subiecte şi l-au abordat spre final şi pe cel legat de toată întâmplarea aceea nenorocită care m-a făcut să îmi petrec o săptămână din viaţă în acel spital, în care, sincer vorbind, nu vreau să mai păşesc vreodată. După o „cină fantastică”, cum ar spune mama mea, bărbatul pe care l-am cunoscut mai devreme se ridică de la masa,  îmi priveşte părinţii, şi spune:

– Vă mulţumim pentru o seară minunată! Se face târziu, deci cred că ar fi cazul să ne îndreptam spre casă.

Am realizat doar după o bucată bună de timp că eu eram de fapt cea care trebuia să îl însoţească spre casă, deci, l-am refuzat, deoarece îmi era imposibil să cred că el chiar era soţul meu, chiar și după ce, asemenea lui, şi părinţii mei au încercat să mă facă să îmi amintesc totul. Ba chiar au adus și un album cu poze pentru a-mi limpezi memoria. Erau sute de poze, din diferite locuri și diferite perioade, chiar și poze de la propria-mi nuntă, de care nu puteam să îmi aduc aminte. L-am condus spre uşă şi înainte să plece, am realizat că nici acum nu îi ştiam numele:

– Ştii, eu nu îmi amintesc nici măcar numele tău, deci te-aş ruga să mi-l spui.

– Alexander. Să ai un somn liniştit, draga mea, spuse el cu lacrimi în ochi.

Cred că este inutil să spun că nu am avut un somn liniştit în acea seara cumplită de mai, şi aşa a fost timp de o săptămână, la finalul căreia am primit un telefon de la Alexander, care m-a rugat să ne întâlnim în parcul de lângă casa noastră, chiar în ziua respectivă. Tot ceea ce se mi se întâmpla părea că face parte dintr-un film SF şi nu îmi aminteam să fi fost mai tristă în viaţa mea. Între timp, Alexander îşi făcuse deja apariţia în sufragerie şi aştepta să ne îndreptam spre parc:

– Sunt gata într-o clipa! Cobor imediat, îi spun eu grăbita.

Aşadar, am coborât în sufragerie într-un târziu, şi ne-am îndreptat amândoi spre parc, conform planului stabilit. Afară era foarte cald şi cerul era senin. Alexander mi-a mărturisit că este dispus să facă orice este necesar pentru a mă ajuta să-mi recapăt memoria. Astfel, a început să îmi povestească despre cum ne-am cunoscut întâmplător în biblioteca care era transformată astăzi intr-un centru de afaceri, de către o companie străină. După ore în șir în care am discutat despre vieţile noastre, ne-am aşezat pe o bancă şi am privit uimiţi copiii care se jucau pe pajişte:

– Obişnuiai să spui că îţi doreşti foarte mult un băiat, îţi mai aminteşti? zise Alexander. Ştiai cu siguranţă că acesta avea să devină avocat  „exact ca tatăl ei”.

Evident că nu îmi aminteam acest lucru, dar el părea extrem de fericit când îmi povestea toate acestea, aşa că am dat din cap aprobator şi am zâmbit.

– Vezi locul acela? mă întreabă el arătând spre un mic magazin care vindea îngheţată. Tot timpul când veneam în parcul acesta…

– Da! Îmi amintesc! îl întrerup eu nepoliticos. Magazinul e aici încă de pe vremea când eram foarte mică. Tata îmi cumpăra înghețată tot timpul de acolo atunci când mă lua de la școală.

– Ah…oftează el. Ei bine, haide, să luam nişte înghețată.

Ne-am ridicat de pe bancă și ne-am îndreptat spre magazin. În vitrină erau zeci de tipuri de îngheţată din care puteam alege, dar era una singură care îmi plăcea nespus, iar lucrul care m-a emoţionat a fost acela că Alexander a ştiut perfect, fără să îi spun, că cea de fructul pasiunii era preferata mea. Nimeni nu are idee cât de mult îmi doream să îl pot iubi și eu, la fel cum el mă iubea pe mine. Aveam parcă o piatră grea pe suflet, care nu îmi dădea voie să mai simt nimic pentru acest bărbat şi ca şi singura fărâmă de amintire să dispară pe veci. Am ajuns destul de târziu acasă şi am discutat cu mama despre cele petrecute în acea zi. I-am povestit că nu puteam să înţeleg cum era posibil să uit omul pe care l-am iubit aşa multă vreme, dar să îmi amintesc în schimb, toate celelalte lucruri. Era nedrept. Nu am putut să mă mai abţin, am început să plâng.

Timp de jumătate de an, Alexander a încercat sa mă ajute să mi-l amintesc, fără folos însă. Ne aflam acum pe aceeaşi banca, din acelaşi parc. El încerca să mă convingă să nu renunţ şi îmi explica că vom găsi cu siguranţă o cale de a face ca totul să revină la normal şi să fim din nou o familie. Nu am mai reuşit să îmi ascund sentimentele aşa că am izbucnit:

– Tu chiar nu vrei să înţelegi, nu-i aşa!? Te rog, crede-mă, am încercat din răsputeri să îmi amintesc. Ai fost singura persoană la care m-am gândit în ultima vreme. Am încercat nespus de mult să te iubesc! Pur şi simplu nu pot, îmi este imposibil şi totul s-a întâmplat în ziua aceea neagră în care orice amintire legată de tine mi-a fost furată.

Alexander era şocat şi parcă nu îi venea să creadă cele auzite. Deşi cu greu, în final a spus că nu poate să mai facă nimic, decât să accepte situaţia şi să mă lase astfel să îmi continui viaţa fără el. A promis că nu are să mă mai deranjeze vreodată.

– Deşi ştiu că nu simţi la fel, vreau doar să îţi mai spun o dată, te iubesc! Și apoi Alexander a plecat, fără să mai aştepte vreun cuvânt din partea mea.

Timpul s-a scurs rapid. După divorţ, nu am mai avut vreun bărbat în viaţa mea. Era o seară rece în luna decembrie. Mă pregăteam să închid cafeneaua, când un bărbat se apropie:

– Domnişoară, nu vă supăraţi, aveţi timp să mai serviţi încă o cafea? Vă rog cât se poate de frumos, am terminat serviciul mai târziu astăzi şi mi-ar prinde bine o ceaşcă cu cafea.

– Umm, desigur, nu mă grăbesc spre casă și mi-ar prinde bine să discut cu cineva după o zi lungă si obositoare la muncă.

Christian, pentru că aşa îl chema, mi-a povestit că lucrează într-un centru de afaceri, acelaşi centru unde înainte se afla acum mult timp acea bibliotecă. Recunosc, cele spuse de el mi-au trezit amintiri şi simţeam că am un nod în gât, aşa că am schimbat subiectul. Am petrecut minute în şir la cafenea vorbind cu el. Nu exagerez când spun că ora se făcuse două dimineaţa când am decis amândoi că era cazul să părăsim cafeneaua. Christian mi-a cerut numărul de telefon şi am stabilit să ne întâlnim peste o săptămână, la cafenea.

Săptămâna a trecut iar eu nu puteam să fiu mai fericită. Mă simţeam din nou incredibil după aşa mult timp. M-am întâlnit cu Christian la cafenea şi toate cele petrecute cu o săptămână în urmă, s-au repetat. Am ajuns să ne întâlnim în fiecare zi, făcusem un obicei din asta. Am devenit de nedespărţit, eram cei mai buni prieteni. După o perioadă, mi-am dat seama că sentimentele pe care le aveam pentru el s-au transformat încet într-o iubire puternică, iar când am aflat că şi el simţea la fel, am fost în al nouălea cer.

M-am mutat alături de iubitul meu, Christian, în apartamentul lui de la marginea oraşului. Nu după mult timp, am devenit logodnica lui şi am stabilit ca nunta să aibă loc în luna iunie a aceluiaşi an. Eram entuziasmată şi îmi doream ca totul să decurgă perfect, exact ca în filme. Visam la o nuntă cu mulţi invitaţi, cu un tort imens, porumbei albi şi decoraţiuni extraordinare. Făcusem aproximativ 200 de invitaţii pe care le-am trimis tuturor rudelor şi cunoştinţelor, printre care se afla şi Alexander. Dar oricum nu mă aşteptam să îşi facă apariţia. Christian îmi cunoştea povestea de viaţă, dar, surprinzător, trecutul meu nu părea să îl deranjeze în vreun fel.

Era ziua mult aşteptată. Era ziua nunţii noastre. În acea zi aveam să depun jurământul care urma să ne unească pe mine şi pe Christian pentru totdeauna. Eram convinsă că ceea ce urma să se întâmple avea să îmi schimbe definitiv soarta.

Toţi cei dragi erau prezenţi. Tatăl meu m-a condus spre altar unde logodnicul aştepta emoţionat. Puteam să îmi aud bătăile inimii. Înainte să depunem jurămintele şi să ne dăruim inelele, închid ochii și suspin. Vedeam totul ca printr-un vis. În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi amintesc de ce-mi aduce aminte, mă las legănată de ea, cu ochii umezi de vis. Pentru o clipă, îmi deschid ochii şi privesc spre uşa imensă care duce spre ieşirea din sală. Acolo, îl zăresc pe el, pe Alexander. Brusc, îmi amintesc. Acea melodie, era cea pe care am dansat alături de el, la nunta noastră, acum 7 ani. Toate amintirile au revenit in mintea mea. Îmi simţeam trupul slăbit, dar am fugit spre el:

– Îmi amintesc totul! Totul! Cum am putut uita?

El mă strânge puternic în braţe şi îmi spune încet:

– Vrei să fii soţia mea?

Lângă ușa camerei, în partea dreaptă, este un geam de sticlă prin care îmi pot vedea mama discutând cu o asistentă și cu un bărbat înalt, foarte arătos, pe care nu îl mai văzusem în viața mea. Mama și bărbatul misterios păreau amândoi foarte îngrijorați. După aproximativ două minute, asistenta le deschide ușa și îi lasă să intre în încăpere. Cei doi se apropie de pat și mamei îi dau lacrimile, fiind fericită că sunt teafără. Bărbatul mă privește insistent o perioada, apoi se apropie și mă sărută pe frunte spunându-mi cât de bucuros este că mă aflu într-o stare mult mai bună și că am deschis ochii în sfârșit după aproape o săptămână. Deși eram absolut șocată de cuvintele lui, am îndrăznit în final să îl întreb cine era de fapt:

– Sper din tot sufletul că glumești acum, spuse bărbatul. Chiar nu mă recunoști?

– Cu tot respectul domnule, dar sunt sigură că asta e prima oara când ne întâlnim.

Mama mă privea și ea de parcă înnebunisem. Ne priveam toți trei și nu știam ce să spunem. Asistenta intră în cameră, mulțumesc Domnului! Poate ea era capabilă să îmi explice ce căutam într-un salon de spital. După ce îi poftește afară din încăpere pe mama și pe domnul care putea să jure că ne-am mai întâlnit, ia un scaun și îl așează lângă pat, apoi începe să îmi pună tot feluri de întrebări:

– Spune-mi, îţi aminteşti care este numele tău? mă întreabă ea curioasă.

– Bineînţeles! Numele meu este Eva…

– Foarte bine, altceva? Eva, vreau să îmi spui tot ceea ce îţi aminteşti.

– În regulă…am 27 de ani, nu de foarte multă vreme sunt angajată la cafeneaua din centrul oraşului, locuiesc cu părinţii mei şi…

– Cu părinţii tăi? Scumpa mea, eşti căsătorită, iar după nuntă te-ai mutat alături de soţul tău.

– Soţul meu? Nu, nu, cred că este o greşeală, eu nu am un soţ şi nici nu plănuiesc să am unul prea curând.

După o perioadă de timp în care am încercat să îi explic asistentei că nu am un soţ şi că tot ceea ce doream era să îmi explice ce mi se întâmplase ca să mă pot întoarce acasă, bărbatul de mai devreme intră din nou în salon:

– Cum te simţi, ţi-ai mai revenit? mă întreabă el.

– Nu ştiu ce să spun. În momentul acesta sunt foarte confuză şi nimeni nu pare să vrea să îmi povestească de ce mă aflu în acest loc!

– Prea bine, ascultă atunci cu atenţie. Acum o săptămâna am decis să plecăm amândoi la Viena, pentru a sărbătorii aniversarea a doi ani de căsnicie. Ne-am trezit devreme şi am luat maşina spre aeroport. În drumul nostru, am hotărât să facem o pauză scurtă deoarece tu nu te simţeai bine. Nu am mai apucat însă să parcăm maşina într-un loc sigur, pentru că, am fost loviţi tocmai din faţă de un alt vehicul. După incident am fost amândoi transportaţi la spitalul din apropiere. Eu m-am ales doar cu nişte răni uşoare, deci am petrecut aproximativ două zile pe patul de spital, pe când tu, ai fost rănită destul de grav, fiind inconştientă până astăzi, când ai deschis într-un sfârşit ochii.

– Aşa ceva nu se poate! Eu nu am un soţ! Încercaţi cumva să mă faceţi să cred că nu sunt în toate minţile? Dacă e aşa, vă anunţ că aţi reuşit.

– Deci tu chiar nu glumeai mai devreme. Chiar nu îţi aminteşti de mine…

Înainte să termine ce avea de spus, asistenta îl întrerupe şi ne explică amândurora că datorita unei lovituri la cap, eu, sufeream de amnezie. Curios era faptul că singura persoană de care nu îmi aminteam era tocmai „soţul” meu:

– Amnezie? Este ceva trecător, corect? O să îşi revină? spuse el cu o tristeţe în voce.

– Cu părere de rău, vă anunţ că este imposibil să răspund la aceste întrebări. Totul depinde de ea, de soţia dumneavoastră.

Uşa salonului se deschide scârţâind. În încăpere intră domnul doctor care îmi spune că datorită faptului că starea mea era stabilă, eram liberă să plec acasă.

În seara în care am ajuns acasă, mama a pregătit cina si ne-a poftit pe mine, tatăl meu, şi pe bărbatul al cărui nume nu îl ştiam, la masă. Toţi cei aflaţi la masă au început să discute despre diferite subiecte şi l-au abordat spre final şi pe cel legat de toată întâmplarea aceea nenorocită care m-a făcut să îmi petrec o săptămână din viaţă în acel spital, în care, sincer vorbind, nu vreau să mai păşesc vreodată. După o „cină fantastică”, cum ar spune mama mea, bărbatul pe care l-am cunoscut mai devreme se ridică de la masa,  îmi priveşte părinţii, şi spune:

– Vă mulţumim pentru o seară minunată! Se face târziu, deci cred că ar fi cazul să ne îndreptam spre casă.

Am realizat doar după o bucată bună de timp că eu eram de fapt cea care trebuia să îl însoţească spre casă, deci, l-am refuzat, deoarece îmi era imposibil să cred că el chiar era soţul meu, chiar și după ce, asemenea lui, şi părinţii mei au încercat să mă facă să îmi amintesc totul. Ba chiar au adus și un album cu poze pentru a-mi limpezi memoria. Erau sute de poze, din diferite locuri și diferite perioade, chiar și poze de la propria-mi nuntă, de care nu puteam să îmi aduc aminte. L-am condus spre uşă şi înainte să plece, am realizat că nici acum nu îi ştiam numele:

– Ştii, eu nu îmi amintesc nici măcar numele tău, deci te-aş ruga să mi-l spui.

– Alexander. Să ai un somn liniştit, draga mea, spuse el cu lacrimi în ochi.

Cred că este inutil să spun că nu am avut un somn liniştit în acea seara cumplită de mai, şi aşa a fost timp de o săptămână, la finalul căreia am primit un telefon de la Alexander, care m-a rugat să ne întâlnim în parcul de lângă casa noastră, chiar în ziua respectivă. Tot ceea ce se mi se întâmpla părea că face parte dintr-un film SF şi nu îmi aminteam să fi fost mai tristă în viaţa mea. Între timp, Alexander îşi făcuse deja apariţia în sufragerie şi aştepta să ne îndreptam spre parc:

– Sunt gata într-o clipa! Cobor imediat, îi spun eu grăbita.

Aşadar, am coborât în sufragerie într-un târziu, şi ne-am îndreptat amândoi spre parc, conform planului stabilit. Afară era foarte cald şi cerul era senin. Alexander mi-a mărturisit că este dispus să facă orice este necesar pentru a mă ajuta să-mi recapăt memoria. Astfel, a început să îmi povestească despre cum ne-am cunoscut întâmplător în biblioteca care era transformată astăzi intr-un centru de afaceri, de către o companie străină. După ore în șir în care am discutat despre vieţile noastre, ne-am aşezat pe o bancă şi am privit uimiţi copiii care se jucau pe pajişte:

– Obişnuiai să spui că îţi doreşti foarte mult un băiat, îţi mai aminteşti? zise Alexander. Ştiai cu siguranţă că acesta avea să devină avocat  „exact ca tatăl ei”.

Evident că nu îmi aminteam acest lucru, dar el părea extrem de fericit când îmi povestea toate acestea, aşa că am dat din cap aprobator şi am zâmbit.

– Vezi locul acela? mă întreabă el arătând spre un mic magazin care vindea îngheţată. Tot timpul când veneam în parcul acesta…

– Da! Îmi amintesc! îl întrerup eu nepoliticos. Magazinul e aici încă de pe vremea când eram foarte mică. Tata îmi cumpăra înghețată tot timpul de acolo atunci când mă lua de la școală.

– Ah…oftează el. Ei bine, haide, să luam nişte înghețată.

Ne-am ridicat de pe bancă și ne-am îndreptat spre magazin. În vitrină erau zeci de tipuri de îngheţată din care puteam alege, dar era una singură care îmi plăcea nespus, iar lucrul care m-a emoţionat a fost acela că Alexander a ştiut perfect, fără să îi spun, că cea de fructul pasiunii era preferata mea. Nimeni nu are idee cât de mult îmi doream să îl pot iubi și eu, la fel cum el mă iubea pe mine. Aveam parcă o piatră grea pe suflet, care nu îmi dădea voie să mai simt nimic pentru acest bărbat şi ca şi singura fărâmă de amintire să dispară pe veci. Am ajuns destul de târziu acasă şi am discutat cu mama despre cele petrecute în acea zi. I-am povestit că nu puteam să înţeleg cum era posibil să uit omul pe care l-am iubit aşa multă vreme, dar să îmi amintesc în schimb, toate celelalte lucruri. Era nedrept. Nu am putut să mă mai abţin, am început să plâng.

Timp de jumătate de an, Alexander a încercat sa mă ajute să mi-l amintesc, fără folos însă. Ne aflam acum pe aceeaşi banca, din acelaşi parc. El încerca să mă convingă să nu renunţ şi îmi explica că vom găsi cu siguranţă o cale de a face ca totul să revină la normal şi să fim din nou o familie. Nu am mai reuşit să îmi ascund sentimentele aşa că am izbucnit:

– Tu chiar nu vrei să înţelegi, nu-i aşa!? Te rog, crede-mă, am încercat din răsputeri să îmi amintesc. Ai fost singura persoană la care m-am gândit în ultima vreme. Am încercat nespus de mult să te iubesc! Pur şi simplu nu pot, îmi este imposibil şi totul s-a întâmplat în ziua aceea neagră în care orice amintire legată de tine mi-a fost furată.

Alexander era şocat şi parcă nu îi venea să creadă cele auzite. Deşi cu greu, în final a spus că nu poate să mai facă nimic, decât să accepte situaţia şi să mă lase astfel să îmi continui viaţa fără el. A promis că nu are să mă mai deranjeze vreodată.

– Deşi ştiu că nu simţi la fel, vreau doar să îţi mai spun o dată, te iubesc! Și apoi Alexander a plecat, fără să mai aştepte vreun cuvânt din partea mea.

Timpul s-a scurs rapid. După divorţ, nu am mai avut vreun bărbat în viaţa mea. Era o seară rece în luna decembrie. Mă pregăteam să închid cafeneaua, când un bărbat se apropie:

– Domnişoară, nu vă supăraţi, aveţi timp să mai serviţi încă o cafea? Vă rog cât se poate de frumos, am terminat serviciul mai târziu astăzi şi mi-ar prinde bine o ceaşcă cu cafea.

– Umm, desigur, nu mă grăbesc spre casă și mi-ar prinde bine să discut cu cineva după o zi lungă si obositoare la muncă.

Christian, pentru că aşa îl chema, mi-a povestit că lucrează într-un centru de afaceri, acelaşi centru unde înainte se afla acum mult timp acea bibliotecă. Recunosc, cele spuse de el mi-au trezit amintiri şi simţeam că am un nod în gât, aşa că am schimbat subiectul. Am petrecut minute în şir la cafenea vorbind cu el. Nu exagerez când spun că ora se făcuse două dimineaţa când am decis amândoi că era cazul să părăsim cafeneaua. Christian mi-a cerut numărul de telefon şi am stabilit să ne întâlnim peste o săptămână, la cafenea.

Săptămâna a trecut iar eu nu puteam să fiu mai fericită. Mă simţeam din nou incredibil după aşa mult timp. M-am întâlnit cu Christian la cafenea şi toate cele petrecute cu o săptămână în urmă, s-au repetat. Am ajuns să ne întâlnim în fiecare zi, făcusem un obicei din asta. Am devenit de nedespărţit, eram cei mai buni prieteni. După o perioadă, mi-am dat seama că sentimentele pe care le aveam pentru el s-au transformat încet într-o iubire puternică, iar când am aflat că şi el simţea la fel, am fost în al nouălea cer.

M-am mutat alături de iubitul meu, Christian, în apartamentul lui de la marginea oraşului. Nu după mult timp, am devenit logodnica lui şi am stabilit ca nunta să aibă loc în luna iunie a aceluiaşi an. Eram entuziasmată şi îmi doream ca totul să decurgă perfect, exact ca în filme. Visam la o nuntă cu mulţi invitaţi, cu un tort imens, porumbei albi şi decoraţiuni extraordinare. Făcusem aproximativ 200 de invitaţii pe care le-am trimis tuturor rudelor şi cunoştinţelor, printre care se afla şi Alexander. Dar oricum nu mă aşteptam să îşi facă apariţia. Christian îmi cunoştea povestea de viaţă, dar, surprinzător, trecutul meu nu părea să îl deranjeze în vreun fel.

Era ziua mult aşteptată. Era ziua nunţii noastre. În acea zi aveam să depun jurământul care urma să ne unească pe mine şi pe Christian pentru totdeauna. Eram convinsă că ceea ce urma să se întâmple avea să îmi schimbe definitiv soarta.

Toţi cei dragi erau prezenţi. Tatăl meu m-a condus spre altar unde logodnicul aştepta emoţionat. Puteam să îmi aud bătăile inimii. Înainte să depunem jurămintele şi să ne dăruim inelele, închid ochii și suspin. Vedeam totul ca printr-un vis. În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi amintesc de ce-mi aduce aminte, mă las legănată de ea, cu ochii umezi de vis. Pentru o clipă, îmi deschid ochii şi privesc spre uşa imensă care duce spre ieşirea din sală. Acolo, îl zăresc pe el, pe Alexander. Brusc, îmi amintesc. Acea melodie, era cea pe care am dansat alături de el, la nunta noastră, acum 7 ani. Toate amintirile au revenit in mintea mea. Îmi simţeam trupul slăbit, dar am fugit spre el:

– Îmi amintesc totul! Totul! Cum am putut uita?

El mă strânge puternic în braţe şi îmi spune încet:

– Vrei să fii soţia mea?

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s